Spuneam ca Clement Rosset vrea si reuseste sa dovedeasca, in ciuda opiniei comune, ca nici o fotografie, oricare ar fi ea, nu se autointemeiaza, ca este nevoie intotdeauna de ceva exterior care sa-i valideze adevarul. Existenta unei singure fotografii trucate pune sub semnul intrebarii credibilitatea oricarei fotografii. Pentru Rosset, credinta noastra ca ceea ce reprezinta o fotografie a existat cu adevarat se explica prin faptul ca e mai comod sa dai crezare unui fapt al carui adevar este infinit mai probabil decat suma marturiilor ce sustin contrariul.
Explicatia lui Rosset mi se pare discutabila pentru ca pleaca de la ideea ca, in momentul in care cineva imi intinde o fotografie spunandu-mi "Uite, aici e mama", eu sunt suspicios: "Dar nu cumva ma minte?". Or, (aproape) niciodata nu suntem suspiciosi intr-o situatie precum cea descrisa si, prin urmare, ideea ca am crede din comoditate nu explica nimic din ceea ce pretinde ca explica. In ceea ce ma priveste, cred ca solutia poate fi oferita de teoria actelor de limbaj, mai exact de analiza acestei institutii sociale care este afirmatia.
Cand, in 1974, Gallagher pune la indoiala in Daily Press "autenticitatea fotografiei lui Robert Capa", el nu are nimic cu fotografia, ci cu autorul ei. Nici nu putea face altfel, de vreme ce cliseul oferit de Capa e un obiect cum nu se poate mai real. Cred ca rationamentul lui Gallagher poate sa fie reconstituit astfel: 1) prin publicarea acestei fotografii, Robert Capa face urmatoarea afirmatie implicita: "La 5 septembrie 1936, in clipa in care Federico Borrell se prabusea secerat de gloante, am fost exact in punctul din care a fost capturata imaginea lui"; 2) daca Robert Capa sau orice alt fotograf s-ar fi aflat exact acolo si exact in acea clipa, ar fi fost si el lovit de gloante; 3) cum nu a fost lovit de gloante, Robert Capa minte: Moartea unui soldat republican
