In 1968, viata familiei scriitorului Aurel-Dragos Munteanu ia o intorsatura neasteptata. Asa cum isi aminteste sotia sa, Ileana, inainte de nasterea fiului lor, Tudor, Aurel petrecuse mai multe luni la Bucuresti, in cadrul unui stagiu universitar. Avusese atunci prilejul de a cunoaste mediile scriitoricesti si colegii de breasla. Revenit la Oradea, a realizat ca locul lui nu era acolo, ca vocatia sa nu era aceea de "a face stiinta" la o catedra universitara. Dorea sa fie scriitor, sa lucreze in presa si, ca urmare, trebuia sa o rupa definitiv cu statutul profesional din acel moment... (Radu Constantinescu)
A urmat un an de sacrificii dupa demisia de la Institutul oradean si dupa despartirea noastra temporara, pana cand Aurel a avut posibilitatea sa ne aduca in Bucuresti. I-am spus ca am incredere in talentul sau si ca il voi sprijini in tot ce va face. Era prima noastra despartire mai indelungata si ne-am incurajat unul pe altul. Eu am ramas in Oradea, continuand sa predau la liceu. Soacra mea, bunica Sofia, ma ajuta sa-l cresc pe Tudor, iar Aurel venea acasa doar de Sarbatori. Din cand in cand, luam trenul spre Bucuresti, la sfarsit de saptamana. N-a fost deloc usor, dar nici unul dintre noi nu s-a plans vreodata.
Destinul de scriitor si ziarist al lui Aurel-Dragos Munteanu se infiripa in camaruta pe care o inchiriase pe strada Frumoasa, in apropiere de Casa Scriitorilor. Frecventand zilnic redactiile revistelor literare, Aurel se familiariza tot mai mult cu activitatea de gazetar. I se cereau articole si recenzii, apoi a fost angajat la Gazeta literara, Romania literara de mai tarziu.
Despre Petre Tutea auzise la Oradea de la Ovidiu Cotrus, iar in timpul stagiului universitar petrecut la Bucuresti, a avut prilejul sa-l cunoasca personal. Domnul Tutea iesise de vreo trei ani din inchisoare, locuia la una dintre surori si frecventa cateva
