Sa fi vrut si tot ar fi fost imposibil sa fi prezent la toate ofertele Festivalului: spectacole, expozitii, lansari de carte, dezbateri. Manifestarea devine un eveniment tocmai prin efortul de a iesi din nisa profesionistilor, obositi de admiratia reciproc avantajoasa si de invidiile mascate in principii, incercind sa capteze interesul celor care vin spre teatru din alte domenii ale artei sau chiar de pe strada.
Sub acest raport insa, Festivalul este mai mult o virtualitate decit o realitate. Este corecta, dupa parerea mea, optiunea Marinei Constantinescu pentru centrarea selectiei in jurul personalitatilor regizorale: regizorii sint cei care asigura tinuta intelectuala, nerv polemic, si – prin soc inovator sau traditie lustruita – continuitatea dialogului cu cei din sala. Am vazut cele mai noi opere scenice ale regizorilor care conteaza: unele sint mai bune, altele sint expresia rutinei, au fost si dintr-acelea a caror realitate scenica a fost sub nivelul faimei.
Ceea ce lipseste – nu in festival, ci in teatru – este animatorul, o personalitate artistica in posesia unui proiect de durata in jurul caruia s-ar putea stringe cei ce gindesc la fel. Un proiect aplicat unui anume colectiv: un repertoriu, nu un sir de titluri, un anumit tip de dramaturgie, pregatirea profesionala a trupei in functie de viziunea regizorala, definirea zonei de interes pentru a evita publicul intimplator, pentru a construi in jurul teatrului aura de admiratie insotita de discutii in contradictoriu care sa-i asigure vitalitatea. Asemenea sperante adiind din cind in cind dinspre ceea ce numim teatrul independent se autodistrug din cauza orgoliilor si a incapacitatii de a continua. Nu spectacolele sint expresia cea mai fidela a acestei anomii, ci dezbaterile repetind aceleasi texte de zeci de ani. Nou este aportul de impolitete specific ultimilor ani. in rest, nici ce