Cioran – emigrantul sceptic. Uneori imi spun ca emigrantii sint oamenii cei mai fericiti. isi ascund cu grija fericirea scriind versuri, eseuri, romane si aforisme in care se pling de chinurile exilului. Le place sa se plinga de suferintele exilului, dar asta tine de decorul emigratiei. Sufera de crize acute de nostalgie, isi amintesc de clipele lipsite de griji ale copilariei, de Carpatii acoperiti cu zapada, de sunetul clopotelor in zilele de duminica, de masa festiva in casa parinteasca, de brazii clatinati de vint.
Toti oamenii isi pierd copilaria, nu numai cei aflati in exil. Dar numai emigrantii au pe cine acuza de furtul copilariei, toti ceilalti stiu ca ei insisi poarta vina sau mai degraba timpul, ceea ce e acelasi lucru. Emigratia le ia foarte multe, dar in schimb le ofera o mare justificare. in emigratie putem intotdeauna sa stigmatizam, sa blestemam, sa invinuim pe cineva. Cel care nu este emigrant se poate invinui doar pe sine. Iar slavita nostalgie de emigrant este si o forma de cunoastere, de calatorie in trecut, poezie intr-un ambalaj gata pregatit.
Oare emigrantii au gasit o modalitate de a trai doar in anumite clipe scurte, subestimind rutina existentei, tristetea lungilor zile ploioase? Sa nu dam crezare acestui lucru. Nu, dar din cauza faptului ca sint intotdeauna victimele destinului, ale unui sistem prost, ale josniciei secolului XX, isi afla in viata un sens care altora le-a fost luat. Afla un sens pe care in zadar il cauta ghinionistii care, dupa modelul lui Immanuel Kant, nu si-au parasit niciodata orasul natal. Cei care n-au plecat au mii de necazuri, emigrantii – unul singur, dar foarte mare. Cei ramasi pot visa exclusiv la plecarea din tara, grea sau aproape imposibila, emigrantii viseaza la intoarcere, totdeauna idilica.
Emigrantii fug de multe soiuri de suferinte. Cioran macar nu e nevoit sa-si vada parin
