Alexandru Dobrescu Intr-un articol tiparit acum cinci patrimi de veac in Literatorul, fratele mai mic al lui Ion Ghica, Pantazi, facea elogiul scolii realiste, a carei singura expresie notabila la vremea aceea ar fi fost data de cercul revistei lui Macedonski. Ceea ce numea "scoala realista" era, de fapt, asumarea unui tip de atitudine si de conduita identificabil, in grade diferite, in toate epocile istorice. El insemna in primul rand conformitate cu realitatea, privita in ochi si botezata cu exact numele ce i se potriveste. Iar modelul invocat al "scolii" era nimeni altul decat Machiavelli, care avusese indrazneala sa teoretizeze un fel de a fi propriu dintotdeauna speciei umane, insa nerecunoscut ca atare pana atunci. Aceasta nazuinta de a reaseza la temelia raporturilor omului cu realitatea, inclusiv cu semenii, deplina sinceritate era, fireste, un semn de mare naivitate, ca si pretentia lui Pantazi de a atribui gruparii din care facea parte meritul purtatorului de stindard. Insa nu e mai putin adevarat ca nevoia de schimbare devenise imperioasa, tocmai pentru ca ipocrizia se instapanise asupra lumii romanesti de la 1880, umilind orice incercare de a i se opune. Romanii, credeau contemporanii lui Pantazi, nu mai cunoscusera nicicand o asemenea dictatura a minciunii sfruntate si o asemenea batjocorire a adevarului. Aveau, desigur, la indemana sumedenie de exemple, pe care articolele eminesciene nu mai pridideau sa le arate cu degetul. Dar aceiasi contemporani uitau ca vizibila golire de continut a cuvintelor in raporturile publice (si private) avea o respectabila traditie, ca, nu mai departe decat sub fanarioti, "dublul limbaj" capatase privilegii greu de imaginat inainte.

Si noua ni se pare ca departarea dintre realitati si numele lor e, azi, fara seaman si ne amagim ca ideala contopire a vorbei cu fapta a fost moneda curenta in epoci precum a