În spital. Iar numele lui nu contează. N-are importanţă dacă e municipal, judeţean, de urgenţă, universitar sau mai ştiu eu cum. Nu înseamnă nimic dacă se află în Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Babadag. Nu discut despre felul în care se poartă medicii şi asistentele, despre cum arată saloanele şi sălile de operaţie, despre medicamentele care sînt sau nu sînt. De la nivelul patului, se văd şi, mai ales, se aud oamenii din celelalte paturi. Chipuri şi voci. Destine şi grimase. Firi şi poveşti. Nu e vorba de o reducere la absurd, ci de reducerea la persoane. Cînd eşti doborît, vulnerabil, în suferinţă, ai de-a face, în primul rînd, cu vulnerabilitatea şi cu suferinţa celorlalţi. O lume paralelă cu cea din afara spitalului şi chiar cu cea sanitară.
Cînd un etnolog - un antropolog - e pur şi simplu olog, cînd este, adică, internat la o secţie de ortopedie-traumatologie, cu tot tacîmul de dureri, ei bine, chiar şi atunci rămîne numai ochi şi urechi la paturile din jur. În fond, e ca o babă curioasă. Aşa se face că nimeni nu trece neobservat, muieri, femei, doamne şi cocoane, cu firile şi felurile lor de-a fi.
Baba Rada cea în versuri vorbitoare
Întîi, vine şi se aşază - vorba vine că vine, e adusă pe brancardă o ţărancă teleormăneancă de pe lîngă Alexandria. Cu nora. Fractură de şold. Nora speră s-o lepede în salon şi să se întoarcă acasă, unde are doi copii, slujbă şi pe moşuâ pe cap, socruâ, care e şi el zăcător: "Ziua doarme şi noaptea stă pe prispă şi se vaită cum urlă cîinele - morîî, mo-rîîî, mo-rîîî - de nu închidem un ochi", se plînge. "Şi acuâ, ăştia de la spital cică să nu plec, să stau cu bătrîna. Însoţitoare. Păi, eu pot?!" Pleacă totuşi să dea un telefon. Bătrîna cu ochelari ca fundurile de borcan dondăne şi o tot strigă. Mă bag în vorbă.
- De unde eşti?
- Din Brîncăceni, călare pe trei coceni.
- Şi cum îţi zice?
-
