Tevatura dibuirii romanului adecvat pentru cabinetul presedintelui CE, Barroso, a probat, pana la urma, doar superficialitatea acceptantei romanesti a normelor UE. Procesul in sine ar fi decurs mult mai lin, daca tara dispunea de politicieni proeminenti deja recunoscuti pentru eforturile lor de promovare a cauzei europene. Dar Romania inca mai trebuie sa suscite aparitia unui asemenea "Mister Europe", comparabil unui Felipe Gonzales al Spaniei, Mario Soares al Portugaliei sau Garret Fitzgerald al Irlandei - personalitati care s-au bucurat toate de suficienta credibilitate la Bruxelles pentru a putea inclina balanta conditiilor de aderare in favoarea tarii lor, intensificand totodata elanul electoral in vederea unui viitor democratic european. Aidoma magilor biblici, reprezentantii grupurilor politice din cadrul PE luau calea Romaniei in cautarea unor parteneri veridici. Tot ce au gasit a fost cate un Irod autohton. In final, Barroso a ajuns la concluzia ca se poate increde mai degraba intr-un reprezentant provenit din esichierul secund al politicii romanesti, dar care in decursul anilor de negocieri convinsese Bruxelles-ul macar asupra predictibilitatii sale. Insa pana si selectionarea lui Leonard Orban a necesitat un lobby solid facut de eurosocialistii stimulati de Adrian Severin, survenind abia dupa interventia lui Liviu Turcu, un defector al Securitatii, ce a provocat in final prabusirea candidaturii lui Vosganian. Cand va fi scrisa istoria aderarii tarii la UE, va deveni limpede ca in toti acesti ani regula jocului romanesc s-a bazat preponderent pe activitati de lobby si manipulare, retelele autohtone urmarind, fiecare in parte, varii si bine definite scopuri, nicidecum obligatoriu dedicate aderarii unei tari cu adevarat libere, prospere si impacate. Din punct de vedere politic, nici unul din personajele de vaza implicate in procesul aderarii nu pare a fi p