Recent, o stire despre incidente minore ("au fost si niste agresiuni verbale la adresa stewardeselor, dar e cale lunga pana la chestiile care s-au spus, ca violam stewardesele sau mai stiu eu ce") provocate la bordul unui avion de catre galeria unui club bucurestean de fotbal mi-a provocat o serie de asociatii mai mult sau mai putin vinovate. Cu cateva zile inainte, la finalul meciului dintre Paris Saint-Germain si Tel Aviv, se inregistrasera injurii rasiste, saluturi naziste si, mine de rien, un suporter ucis. Luna trecuta, miscarile de extrema dreapta din capitala Ungariei au debutat cu implicarea masiva a fanilor unor cluburi de fotbal budapestane. Mai demult, in Italia, patronul unui club-fanion al calcio-ului devenea prim-ministru pe o platforma in care populismul si extrema dreapta faceau casa buna Ð ocazie cu care omul se sustragea urmaririi penale pentru cateva acuzatii de frauda. Si mai demult, e deja istorie, cand la carma Argentinei guverna cu mana forte unul dintre inventatorii populismului, echipa de fotbal a acestui stat ajungea la apogeul gloriei sportive. Pe plaiuri mioritice, patronul unui club de fotbal devine - dupa ce in prealabil aplicase in public corectii fizice si verbale ("Ce vrei, bai, cioara?") unui jurnalist de culoare - liderul unui partid binisor cotat in sondaje, cu manifestari legionaroide. Galeriile mai multor cluburi au fost sanctionate, pe rand, pentru scandari rasiste si xenofobe, de frica s-au oprit scandarile, dar stilul a ramas (vezi gestul de salut al uneia dintre galerii). In general, prin fotbalul romanesc se invartesc tot felul de personaje dubioase - fosti militieni administratori de muzeu al comunismului (nu ca ideea ar fi rea, doar accentul in fraza), tribuni, trimisi ai Domnului, distribuitori de carnati la toata urbea... Ni se explica in fel si chip ca, printre putinele motive de a fi mandru ca esti roman, fotbalul