In fata Prefecturii din Montpellier, intilnind eu un garajist roman ramas in Franta in ’90 cu ocazia meciului de fotbal dintre Steaua si Montpellier, mi-a fost foarte greu sa-i explic omului cine eram? Azilant politic? Nu. Emigrant economic? Nu. Turist? Nu. Omul nu vedea alte situatii plauzibile pentru un roman
asezat la aceeasi coada cu el intr-o prefectura franceza, asa ca a conchis ca nici nu ma aflam acolo.
E drept ca am venit in Franta ca turist. Ca orice scriitor roman caruia i s-a ivit in sfirsit ocazia pe care nu spera s-o mai apuce de a vedea tara lui Rabelais, am mers si eu trei zile cu trenul, in ianuarie ’91, si aveam de gind, dupa doua saptamini de vizitat muzee, sa mai merg trei zile si inapoi, spre Bucuresti. Mi s-a descoperit insa o boala nu tocmai simpla si mi s-a spus ca alta cale nu-i de a scapa cu viata decit o chimioterapie de un an. Nimeni nu era sigur ca un astfel de tratament ar fi posibil in spitalele din Romania. Am ramas deci intr-un spital din Sudul Frantei, visind intoarcerea in Romania (cu trenul, cu vaporul, cu avionul, cu autocarul, cu orice) ca pe o inviere din morti. Spre sfirsitul perioadei de tratament, am depus un curriculum vitae la Universitatea din Montpellier si am fost acceptat ca lector de romana pentru un an universitar. Tocmai bine ca sa-mi fac si bilanturile medicale de control.
Cam asta a fost momentul in care conationalul meu care lucra la un garaj Renault de la periferia Montpellierului a dedus ca nici nu as fi in Franta. De fapt, nici nu eram acolo. Cu gindul eram acasa, iar cu trupul, fie la Spital, fie in afara Spitalului, traind deci acel amestec de speranta si spaima comun tuturor cancerosilor, indiferent de virsta, sex, nationalitate, culoare sau loc de rezidenta.
in Europa unita, eu personal nu prea cred. Mai bine zis, ea mi se pare deocamdata doar o marota a politicienilor (si di
