Alexandru Dobrescu Nu se mai poarta patriotismul. E depasit. Si parca nu rimeaza defel cu statutul nostru de locuitori ai satului planetar. Abia de il mai scot de la naftalina, din ratiuni electorale si in forme de o exemplara stridenta, distinsii barbati politici, cand ii cuvanteaza poporului despre semnificatia zilei de 1 Decembrie sau, tot ei, cand motiveaza jefuirea tarii prin apararea interesului national. Altminteri, oamenii de rand n-au nici obisnuinta, nici timpul sa faca declaratii de patriotism. Sunt patrioti intocmai cum respira, mananca, iubesc, muncesc. Mut in viata de toate zilele si graitor doar in ceasurile de cumpana, patriotismul lor cuprinde si respectul fata de lucrarea inaintasilor, si mandria de a le fi mostenitori legitimi, si nazuinta de a nu-i dezamagi.
Insa si acest fel de patriotism pare sa deranjeze. De o vreme, o adiere internationalista a inceput a bate pe meleagurile noastre. Venita parca din senin, ea e hotarata sa erodeze cam tot ceea ce eram obisnuiti a aseza intre elementele de definitie ale unui neam: limba, credinta, istorie, cultura. Intai ni s-a indus, cu abilitate, gandul vinovatiei: a exalta valorile nationale - ni s-a dat de inteles - reprezinta o flagranta discriminare fata de alte neamuri. Drept care ni s-a recomandat o perspectiva mai inalta, de nu mondiala, macar europeana. Pe urma, am fost invitati sa ne cocotam in tarii, spre a ne minuna cat de larga ne-a devenit cuprinderea si, implicit, cat de stramt fusese orizontul nostru de pana mai ieri, intesat cu repere eminamente locale. De la o asemenea altitudine, nu se mai disting - e adevarat - detaliile, adica valorile pe care - in sublima noastra naivitate - le credeam de capatai, ci doar marile linii de forta. Dar ce conteaza, nu-i asa?, ca nu mai deosebim numele, cand numenul apare in toata abstracta lui maretie?
Si mai suntem invatati ca nu ex
