Romania mea de ieri a insemnat prieteniile si camaraderiile din care imi hranesc si azi nevoia de nesinguratate - amintiri venerate cu sfintenie - si clipe unice de voluptate sufleteasca, neregasite in haosul postdecembrist. In Romania de ieri m-am apropiat de Dostoievski, Papini, Kazantzakis, Pavese, Kafka, Rousseau, Solohov, Esenin, Hesse si Diderot, de Beethoven, Ravel, Ceaikovski, Chopin si Mozart, de Michelangelo, da Vinci, Rafael si El Greco. Am trait in Romania de ieri, adica in cea de pana in 1989, vreo douazeci si opt de ani si nu regret deloc. M-am nascut in plin avant dejist, inainte de inscaunarea lui Ceausescu, si in timp am constatat ca mi se harazise (ca si altora) destinul incalecatorului de regimuri politice, epoci istorice si milenii. Si, ivit pe lume, a trebuit sa supravietuiesc, ca ursitoarele ma sortisera vietii deja. Cum naiba sa-mi alung mama si bunicii materni, cu intregul lor neam de tarani nodurosi, cum sa-i scot din biografia personala? I-am iubit din toata fiinta mea de copil al comunismului aflat in plina expansiune. Intr-un comunism al carui miez era hat, departe, la varsta la care ma-marea si tata-mare ma leganau si ma povatuiau sa nu fur, sa nu mint, sa nu injur, sa nu lenevesc. Nici nu intuiam atunci ca omenirea se imparte in comunisti si capitalisti, in noi si ei. Dimprejur erau numai oameni buni - eu nu-i vedeam altcumva la inceput de poveste! - , care mi-au marcat decisiv felul de a fi. Memoria mea, launtrul meu sentimental ii revendica uneori cu sfiosenie, alteori cu brutalitate, dar niciodata cu pareri de rau. Am invatat de timpuriu ce sunt mila si blestemul, iubirea si dusmania, moartea si nemurirea, acolo, in fundatura prafoasa de sat teleormanean. Au fost clipele mele de fericire indestulatoare, de zbor inalt in vartejul iscat de visurile ce-mi incolteau in mintea neprihanita si temerara de prichindel. Langa mumele si tus