Redeschiderea dosarului privind moartea lui Dumitru Tinu atinge, la randul sau, doua puncte nevralgice, de care ne-am lovit cu totii, direct sau indirect, si nu o data.
O data e vorba despre felul in care se dau rezolutii in rechizitoriile parchetelor, la modul discutabil si atacabil. Grav este ca probele adunate si gestionate (intentionat) eronat de unii procurori, cantarind foarte greu in dosarul care urmeaza a fi judecat si, mai apoi, in sentinta, pot schimba definitiv, dar incorect, destinul unui om sau pot indeparta ancheta, tot definitiv si tot la modul incorect, de la adevar. Am vazut, nu o data, cum azi se emit mandate de arestare, pentru ca maine sa fie anulate. Am vazut, de asemenea, personaje care pleaca de la Politie cu un dosar mustind de infractiuni, iar la Parchet faradelegile dispar ca prin minune, transformandu-se din fapte pasibile de inchisoare in biete fapte contraventionale sau, mai sigur, fiind anihilate de o salvatoare scoatere sau neincepere a urmaririi penale. In dosarul privind moartea jurnalistului Dumitru Tinu, ancheta a fost redeschisa - dupa aproape patru ani de zbateri ale unor membri ai familiei sale, care nu cred in varianta accidentului si, culmea, au si piste care pot duce spre un asasinat, piste care au fost insa ignorate de anchetatori in 2003. Acum abia s-a ajuns la concluzia ca, intr-adevar, in acest dosar nu au fost administrate toate probele. Problema aici - in cazul in care noile probe vor duce spre crima - nu este numai nedreptatea, ci mai cu seama faptul ca, in patru ani, probe pretioase care puteau deschide drumul spre altceva decat spre o neincepere a urmaririi penale ar fi putut fi distruse. Iar redeschiderea acestei anchete este un caz special, daca ne gandim la renumele pe care l-a avut Dumitru Tinu. Cati oameni, anonimi, au parte sau au asistat la un tratament nedrept chiar de la prima treapta in sistemul juridic
