Nimic nu exemplifică mai bine lipsa de res urse a unui partid cu aproape 100.000 de membri decât momentul în care un profesor de istorie este numit la conducerea Ministerului Agriculturii. Nimic nu exemplifică mai bine lipsa de res urse a unui partid cu aproape 100.000 de membri decât momentul în care un profesor de istorie este numit la conducerea Ministerului Agriculturii. Preluarea acestui portofoliu de către Dan Motreanu, un băiat de la oraş, îmbrăcat în costume elegante şi afişând mereu noi celulare din ultima generaţie, arată că, pentru a ajunge ministru, nu mai contează decât un lucru: să fii credincios găştii care conduce partidul. Această calitate o are şi candidatul PD pentru postul de ministru al economiei, Mircea Toader, cu diferenţa că, la acest partid, loialitatea trebuie să fie manifestată în faţa preşedintelui Traian Băsescu. Cât despre premiul de consolare primit de Varujan Vosganian respins de UE şi promovat de partid acesta nu mai merită niciun comentariu. Problema este că a devenit o adevărată tradiţie ca partidele care susţin Guvernul Tăriceanu să-şi nominalizeze demnitarii aproape exclusiv pe criterii politice dacă apartenenţa la un grup de interese poate fi definită astfel. Primele exemple sunt din decembrie 2004, când fostul primar Traian Băsescu şi-a mutat funcţionarii favoriţi de la Primăria Capitalei în Executiv. A fost un eşec aproape total, dar nimeni nu a tras concluziile necesare. Dimpotrivă, la prima remaniere, democraţii au călcat în picioare propriul angajament de a nu promova în Guvernul Tăriceanu miniştri din legislatura 1996-2000 şi au numit-o pe Anca Boagiu la Integrare. Acesta a fost semnalul că nu mai există nicio regulă, iar pentru posturile de demnitari miniştri, secretari de stat şi chiar şi pentru postul de comisar european, într-o primă etapă s-au promovat doar politruci. Partea hazlie a acestei situaţii este că, înt