Cu excepţia unui domn de etnie maghiară, ceva şef tot prin ministerul Industriilor, cum se numea pe vremea aceea, „organele” noastre n-au prea mai avut ocazia să prindă spioni. Ba, chiar, părea că spionajul clasic, cel de tip Bond dispăruse odată cu lagărul socialist. Până atunci miza majoră a spionajului o constituia competiţia dintre serviciile secrete occidentale şi cele ruseşti (cu care colaborau îndeaproape cele din ţările frăţeşti, dar mai ales cel din Germania „democrată”) de a afla fiecare cât mai multe dintre secretele celuilalt, în special militare. Agenţii se dădeau de ceasul morţii să microfilmeze rachete, avioane cu reacţie, tancuri sofisticate pentru a furniza propriilor producători datele necesare fabricării „antidoturilor”.

După disoluţia Uniunii Sovietice şi dispariţia lagărului socialist european, miza militară s-a micşorat considerabil. A explodat, în schimb, miza economică. Nu că până atunci nu se prea făcuse spionaj economic. Ba cum să nu. Marile corporaţii se spionau în draci unele pe altele şi până atunci. De data asta a apărut însă marea miză a estului ca piaţa şi ca patrimoniu, care putea fi înghiţit practic pe nemestecate de către specialiştii achiziţiilor globale.

Mai exact, a apărut limpede perspectiva transferurilor de producţie în locaţii incomparabil mai puţin costisitoare, cu mână de lucru calificată şi cu pretenţii mici, dar mai ales perspectiva redistribuirii pieţei prin eliminarea potenţialilor concurenţi. Nu este un secret că multe dintre capacităţile de producţie din ţările estice au fost achiziţionate pentru a fi închise şi scoase din competiţie. Apoi, cea mai atractivă perspectivă a fost acapararea sectoarelor-cheie (energie, comunicaţii, în special) la preţuri cât mai mici. Ei bine, aici şi-au intrat în rol noii James Bond, îmbrăcaţi în costume de consultanţi ai marilor companii internaţionale, al căror rol e