Stupefactia este, in ultima vreme, prima si cea mai persistenta reactie la spectacolul aiuritor de pe scena publica autohtona. O scena populata pina la refuz de VIP-uri si vip-ere de tot felul si din toate generatiile, pentru care zgomotul (asurzitor) si imaginea (cit mai tipatoare) par sa fi devenit scopuri in sine. Rataciti in politica sau in cultura, distribuiti de regizori improvizati in functii de conducere sau doar aspiranti la gloria „eterna“ furnizata de mass-media, multi dintre cei care evolueaza bezmetic pe ecranele televizoarelor sau in paginile gazetelor traiesc cu iluzia ca soarta natiei atirna de capriciile si umorile lor. Se cred indispensabili si necesari, iar convingerea ca au drept de viata si de moarte asupra celorlalti transpare din orice actiune, gest sau discurs.

Vointa de putere – invers proportionala cu caracterul, competenta si, nu in ultimul rind, bunul-simt – ii domina si ii transforma in masti („masti rizinde, puse bine pe-un caracter inimic“), schimonosite cind de prostie si parvenitism, cind „doar“ de resentimente si de ura.

Sint oameni din categoria celor carora puterea, in diversele ei ipostaze, „li s-a urcat la cap“ si care considera ca legitimitatea se dobindeste exclusiv (sau preponderent) pe cale administrativa sau financiara si se mentine prin gesticulatie isterica si vocalize in direct, eventual la ore de virf. In aceasta privinta, comportamentul public al unor politicieni de ocazie nu difera prea mult de cel al justitiarilor inchipuiti, vesnic incruntati si gata sa-si reverse veninul asupra celor care indraznesc sa nu le recunoasca statutul de autoproclamate instante morale.

„Razboiul“ declansat de Mircea Mihaies impotriva lui Radu Cosasu face parte din categoria lucrurilor greu de inteles care se petrec in imediata noastra apropiere. Personaj contorsionat si umoral, care distribuie discretionar