Cind se exagereaza, teama de discriminare devine moft si fandacsie. In legatura cu asa-zisa "cearta a icoanelor", nu sint foarte multe de spus si de scris. Discutia e artificiala si incoerenta. Argumentul logic ramine minoritar, ca de obicei. In locul bunului simt si al logicii, intilnim - si de o parte, si de alta - reactia afectiva si, mai cu seama, fatarnicia. Tocmai pentru aceste cuvinte, in articolul care urmeaza, imi propun sa discut citeva din atitudinile impricinatilor. Nu inainte de a preciza ca eliminarea (prin decret) a icoanelor din salile de clasa constituie, in opinia mea, cea mai proasta dintre solutiile de natura legala care se pot da acestei chestiuni. Intr-un cuvint, scotind icoanele si varuind peretii amfiteatrelor nu dam dovada de mai mult spirit constitutional. Si nici de cine stie ce spirit logic.

Mai intii: "cearta icoanelor" a devenit pentru tot progresistul roman, infundat in intunericul incomod al anonimatului, un nimerit prilej de a se face cunoscut tarii si natiunii prin taria opiniunilor sale. El se arata a fi dintr-o data un inversunat "constitutional", o minte inaintata, un intransigent etic. Daca nu s-ar fi iscat, ca din nimic si fara temei solid, disputa despre simbolurile religioase, "progresistul" nostru ar fi ramas, vai, un biet individ neluat in seama. Din fericire, disputa s-a iscat si "progresistul", iata, s-a intrupat din ceturile nimicului si a prins glas. Semneaza petitii. Se produce la televizor. Da interviuri la gazeta. Isi scrie memoriile. Militeaza, cum ar veni. Am putut afla astfel ca el e un vechi si neconditionat luptator in contra discriminarilor de orice fel, desi nu s-a ilustrat, pina in ceasul de fata, prin ceva anume. Si tot cu acest nesperat prilej, ieseanul a putut lua la cunostinta ca, in urbe, fiinteaza si Liga pentru Educatie, Cultura si Sport, a carei finalitate ramine pentru cei mai multi dintre noi pe