Democratia a scufundat cumva "Titanicul" de altadata. Pe de o parte, elitele noi sint tot elitele vechi, insa "vedetele" noi sint cu totul altele, pe gustul si pregatirea unui alt consumator de cultura. Intr-o emisiune recenta la Realitatea TV, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu au pus in discutie o tema apasatoare pentru mediile intelectuale romanesti, aceea a elitelor. De ce aceasta tema apasatoare? In primul rind pentru faptul ca aceste elite, supravegheate atent, monitorizate pas cu pas, cenzurate, uneori interzise in perioada comunista, au stat, cu toate acestea, in centrul atentiei, in mare parte chiar datorita interdictiei la care au fost supuse. In orice societate sau organizatie, disidentul, opozantul are un statut privilegiat. Cu toate ca societatea comunista parea sa se eternizeze in Estul Europei, in mentalul colectiv a persistat daca nu convingerea, atunci macar speranta unei deschideri. Elitele intelectuale au fost consacrate ca purtatoare ale acelei sperante. Ele au fost, tacit, mandatate sa stavileasca, prin opera scrisa, dar si prin prestatia civica, asaltul mediocritatii. Sprijinite de posturile de radio din Occident, personalitatile epocii comuniste au mentinut niste standarde omologate in perioada interbelica si, prin simpla prezenta, s-au constituit in modele pentru generatiile in formare. Pentru a evita martirizarea lor, dar si pentru a lasa impresia ca statul totalitar nu este chiar atit de impermeabil la valorile spiritului si ale democratiei, aceste elite au beneficiat de un statut aparte dupa anii 80. Marginalizate din punct de vedere profesional si administrativ, ele au fost lasate sa functioneze in planul intelectual. Publicarea operelor se negocia dur, se amina, uneori apareau concesii de o parte sau alta, si tocmai aceasta hartuiala le intarea autoritatea. In spatele acestor elite au stat in asteptare alte elite, in formare, dar mai ales u