După ce s-a mai potolit hărmălaia care a însoţit, profund democratic, ultimul congres al PSD, este momentul în care se pot trage câteva concluzii.
Prima este că, spre deosebire de istoria de până acum a partidului, acesta poate fi considerat primul congres cu adevărat transparent şi în care spiritul democratic a fost mai prezent decât în alte ocazii.
Nu doar prin huiduielile care s-au făcut auzite atunci când vreunul dintre vorbitori a exprimat puncte de vedere neîmpărtăşite de o parte a sălii, ci şi prin organizarea scrutinului şi chiar prin campania electorală deschisă pe care au putut să şi-o facă candidaţii.
Cine-şi mai aminteşte - şi cine nu-şi aminteşte? - congresul din 2005, cu toate sforăriile sale de culise, cu presiunile deschise făcute asupra unor delegaţi, cu procesul de vot haotic şi presupus incorect? Dacă atunci victima tuturor acestor manevre a fost Ion Iliescu, cel care a avut orgoliul să nu dea curs unei invitaţii formale de a se instala la cârma partidului, forţându-şi destinul prin solicitarea unui vot de care nu avea nevoie, acum el pare a fi primul beneficiar.
În sensul că, deşi onorifică, poziţia sa îi va da posibilitatea să joace „activ” - cum îi place să spună - rolul său de moderator ce decurge din autoritatea morală pe care nimeni nu i-o mai contestă. Este rezultatul unei necesităţi împărtăşite, cea a noilor lideri, care se doresc validaţi inclusiv de nucleul dur, electoral, al preşedintelui, şi cea a preşedintelui încolţit de mai vechii săi inamici şi târât prin tribunale pentru cele mai aberante acuzaţii, izvorâte din pana procurorului Voinea. Cu riscul de a-şi fi dezamăgit acei susţinători car sperau într-o rupere a sa de PSD şi o repoziţionare pe baricadele unei formaţiuni mai de stânga, Iliescu îşi propune să reformeze din interior, consecvent poziţiei sale de a nu rupe partidul, cum a procedat şi în 1