Budapesta este, intr-un fel, un oras-martir, ca si Bucurestiul, de altfel. Budapesta este un tablou care pastreaza, in fundal, dar totusi dominanta, o imagine trista si deformata de anii negri si apoi rosii care l-au marcat profund. Spre deosebire de Bucuresti, Budapesta a avut totusi norocul sa nu-i fie rasa de pe harta cu totul identitatea urbana sau ceea ce incepuse sa reprezinte un specific, atit cit poate fi acesta, pastrind toate straturile pe care istoria le-a asezat frumos unul peste altul.
Si mai are, in plus fata de Bucuresti, norocul sa fie respectat ca oras, in primul rind de oamenii de acolo, apoi, bineinteles, de oficialitati. Pentru ca, dupa ce a fost devastata in mai multe rinduri de dezastrele istoriei si, la sfirsit, cel mai dur de comunism, Budapesta, spre deosebire de Bucuresti, a putut fi recuperata. Coerent ca arhitectura.
Multi sint de parere ca un oras devine cumva, la un moment dat, un mitologem, ca traieste mai mult la nivel discursiv, ca e viu atita timp cit se scrie despre el, ca sufletul lui este alcatuit din viata, evenimentele si trairile oamenilor care-l locuiesc. Orice oras ascunde zone sentimentale, simbolice, este o geografie fabuloasa. Si totusi, Budapesta este un oras frumos, iar Bucurestiul – si o spun cu mare tristete – nu.
Cum am ajuns in Budapesta, de la primii pasi prin aerul cetos al diminetii de noiembrie, am simtit ca ma misc pur si simplu intr-un labirint simbolic. Fac parte din echipa proiectului U.R.M.E. – Urban Remembrance and Memory of Europe (proiect finantat cu sprijinul Uniunii Europene prin programul Cultura 2000) – si venisem, impreuna cu managerul de proiect si alti citiva colegi de echipa, pentu prima intilnire a partenerilor, gazde fiindu-ne colaboratorii nostri din Ungaria. Lucrurile s-au legat si s-au armonizat apoi de la sine. Pentru ca U.R.M.E. este un proiect care si-a prop