Arta romaneasca in anii ’90 este purtata de avintul de a uita repede o parte a trecutului, la fel cum statuia lui Lenin din Piata Scinteii, opera unui important sculptor, Boris Caragea, a fost data jos de pe soclul ei, fara a fi inlocuita cu altceva. Reinnoirea a inceput cu intentii revolutionare, insa fara continut propriu care sa o rupa cu trecutul, ci dimpotriva, cu patima privirii inapoi in trecut.
Anii nouazeci sint caracterizati de proiecte agresive si sint plini de paradoxuri, intr-o tranzitie politica in care importanta este privatizarea institutiilor si a valorilor statului. Efectele sint o dezintegrare artistica nascuta din sfirsitul ideologiei comuniste si a programelor de culturalizare artistica ce lasa in urma un gol estetic. Un gol estetic umplut usor de activisme sociale. Puterea mijloacelor artistice este inghitita in impactul mijloacelor media ce atrag creatorii si formele de reprezentare ce puteau fi respecializate in aceasta industrie a imaginii.
Debutul capitalismului cultural si artistic are loc in absenta unei piete de desfacere, fara consum, fara ambalaj si, mai ales, fara cel mai important element – gustul si nevoia de arta in iuresul tranzitiei. O arta lipsita de avangarda, desi plina de contestatari. O piata statica intr-un context dinamic.
- Lipsa de modele
Din pacate, anii ’80 nu au lasat in urma mari maestri. Prin urmare, modelele, mentorii, maestrii urmati de artistii tineri ai anilor ’90 au fost cautati in anii ’60, ’70. Poate si de aceea arta anilor ’90 are un vizual invechit, folosind putin realitatea ca sursa de inspiratie, recuperind mai degraba forme artistice de dinaintea celor comunist-socialiste. In cultura vizuala a trei decenii nu a existat o continuitate transmisa de la o perioada la alta, in afara aceleia generice postbizantine, sub care se puteau pune laolalta modernisme extreme si trad
