Când, în 1996, realizam pentru ANTENA 1 ciclul „Turneul Candidaţilor”, am organizat, la final, după alegeri, un supliment intitulat „Guvernul presei independente”. Am invitat în faţa unui juriu format din jurnalişti - au fost cooptaţi, iniţial, Ion Cristoiu şi Dumitru Tinu, lărgind treptat lista şi cu alţi colegi din presă - pe cei pe care partidele i-au desemnat ca posibili candidaţi pentru portofoliul viitorului guvern. La „Economie” s-au confruntat, răspunzând întrebărilor puse de juraţi, Varujan Vosganian, propus de CDR, Dinu Marin, propus de UNC, Bogdan Baltazar, propus de USD, Dinu Patriciu, propus de ANL, Marius Tănăsescu, propus de PDSR, Constantin Ciutacu, propus de PSM, Gavrilă Sonea, propus de PRM şi Marin Comşa, propus de PS. În urma notelor primite pentru răspunsuri clare şi la obiect, competiţia a fost câştigată de Varujan Vosganian care a realizat un spectaculos punctaj de 159 din 160 posibile! Exact 10 ani i-au trebuit lui Varujan ca să ajungă să ocupe postul pentru care se calificase atunci! Zece ani ca să ocupe un scaun, oricare ar fi acesta şi, urmărit parcă de un soi de blestem, ratând pe rând toate funcţiile publice pe care şi le-ar fi dorit mai mult decât cele pe care le-a avut.

Inteligent, iute la minte, inspirat, Vosganian a baleiat în politică pe palierul de dreapta al acesteia, fiind şef de partid - la UFD - şi lăsându-se în cele din urmă „înghiţit” de liberali pentru a putea prinde un Parlament cu un prea înalt prag pentru forţa pe care o reprezenta. În Alianţa DA Varujan nu s-a numărat printre liberalii simpatici preşedintelui Băsescu. Ba, din contră, părea înscris pe un soi de listă neagră a acestuia, pentru că preşedintele îl considera ca fiind prea apropiat, în unele momente, de Sorin Ovidiu Vântu -ţintă principală pentru campania anticorupţie dirijată de la Cotroceni. Pe fondul disensiunilor majore dintre palate a venit no