Este un local simpatic în centrul urbei. Vara, pe vremuri, era trendy să mergi acolo la o pizza şi un suc sau o bere. Pe terasă, sub umbrelele uriaşe, viu colorate în adierea vântului, ascultând o muzică bună, era chiar deconectant timpul petrecut acolo. Anii au trecut…localul a rezistat, dar nu s-a putut opune schimbărilor vremii. E acolo, e simpatic, dar parcă îi lipseşte ceva. Împodobit deja de sărbători, cu brăduţul de plastic ce tronează pe o masă de la geam, chiar dacă beculeţele atârnate pe el pâlpâie trezind amintiri…ceva nu mai e la fel. Omul grăbit al zilelor noastre dacă vine acolo, sigur nu se află în căutarea timpului pierdut, ci este mânat de ceva atât de banal cum ar fi foamea! Şi cine e stăpân mai mare sau bucătar mai bun, decât foamea? Omul flămând, aşezat la masă, cu meniul în mână, dacă nu avea deja imaginea unei ciorbe aburânde plutind în faţa ochilor, aşteaptă cuminte. Regizat ca la carte, chelneriţa respectă "şoul" impus de ora de seară, de problemel ei personale..Tot aşteptând, omul are impresia, că ea se mişcă după indicaţiile primite de nu se ştie unde, pentru a face să pară sala plină…şi seamănă cu o sală de aşteptare… Ceasul din perete îşi târeşte indicatoarele cu viteza melcului, dar avansează pe cadran… Chelneriţa noastră nu ştiu ce şi-a imginat despre noi, dar nu vrea să ne disturbe cu absolut nimic. Avem timp să punem ţara la cale. Să inventariem totul din local, ornament după ornament. Să nu ne pierdem speranţa că, deşi stă mai mult cu spatele spre noi, totuşi nu ne-a uitat. Rar şi foarte discret apare cu câte un tacâm, un şervet, şi când am epuizat orice sursă de răbdare şi
s-a golit şi pachetul de… tutun…minune! Apare şi mult visatul meniu ales. Îndeajuns potoliţi la vederea mâncării aburinde, ne mai trece prin cap, aşa ca o mulţumire… dacă nu optam pentru mămăligă pripită?!
Erika MĂRGINEAN
Este un local simpatic
