Cred că în mintea oricui a urmărit desfăşurarea evenimentelor la timpul respectiv a rămas întipărită imaginea procurorului în pulovăr revoluţionar care a rostit rechizitoriul la adresa cuplului de dictatori în celebrul proces de la Târgovişte. Evoca acesta înfometarea poporului, cele 60.000 de victime de la Timişoara, conturile din străinătate? Pe baza acestui rechizitoriu necruţător, completul a decis sentinţa: condamnare la moarte. Atât de la sine înţeleasă părea aceasta încât avocatul desemnat să-i apere a uitat să facă gestul elementar al solicitării recursului. Drept urmare, sentinţa a fost executată pe loc. La zidul cazărmii...
Citind astăzi interviurile generalului Dan Voinea, cel care alcătuieşte într-o manieră adeseori demnă de best-seller-urile SF, dosarul Revoluţiei, nu pot să mă împiedic să-mi imaginez următoarea scenă: în drum spre locul execuţiei, în timp ce soldaţii încearcă să-i lege mâinile, dictatorul se întoarce spre procuror, îl priveşte în ochi şi-i spune: „Dane, ai grijă de popor! Veghează ca nimeni să nu întineze nobilele idealuri ale justiţiei socialiste!
Pedepseşte-i aspru pe cei care atentează la siguranţa statului de drept şi a ordinii publice!’
Nici dacă această scenă ar fi fost reală, nu cred că dl general Dan Voinea şi-ar fi îndeplinit mai bine misiunea. Ba, uneori am chiar senzaţia că pe acest palier nu s-a schimbat nimic. Că revoluţia a fost înnăbuşită şi că acum asistăm la aplicarea legalităţii socialiste, prin identificarea şi pedepsirea celor care au provocat gravele tulburări din decembrie ‘89. Iar generalul Voinea, fidel misiunii încredinţate, caută vinovaţii şi încearcă să stabilească vinovăţiile.
Este, desigur, necesar să ştim ce s-a întâmplat, cu adevărat, în acel decembrie de care ne despart, iată, 17 ani. Dar ideea anchetării unei revoluţii mi se pare unică în analele justiţiei. În primul rând pentru