Daca pentru doua decenii complexe nu am cum sa formulez o multumire generica, atunci am hotarit sa-i multumesc Profesorului doar pentru acea seara de aprilie, din 1986, cind ma pregateam sa intilnesc un extraterestru si, spre norocul meu, l-am intilnit, in schimb, pe cel mai bun americanist roman de atunci si de acum. In primavara lui 1986, intr-o insorita dupa-amiaza de aprilie (cind oasele noastre, aidoma pietrelor din caldarim, se dezmorteau incet-incet, dupa gerurile iernii, geruri ce transformasera apartamentele si institutiile ceausiste in adevarate congelatoare), la cenaclul Luceafarul (de liceeni filologi) ajunsese o veste traznet. Urma sa primim vizita unui americanist iesean, care tocmai revenise in tara, dupa doi ani de cercetare si predare la mari Universitati de peste Ocean. Intrasem cu totii in agitatie emotionala. Intilnirea unui roman care statuse atita vreme in America, in plin comunism, si care, culmea, se mai intorsese si acasa avea in ea ceva mai mult decit spectaculos. Lumea Noua reprezenta pentru noi, tinerii acelor timpuri, educati cu literatura occidentala subversiva (obtinuta clandestin) si cinematografie hollywoodiana, vizionata sub pavaza ferestrelor camuflate (ca in starile de asediu), un miracol istoric, imposibil de asumat. Numai a visa ca, intr-o buna zi, am fi putut studia, sa zicem, in Statele Unite constituia o cutezanta imaginara ridicola, ce ne-ar fi declansat automat jena, fie si ascunsi in intimitatea propriilor reverii. De aceea, universitarul in cauza luase, in fictiunile noastre mentale, dimensiuni mitice, parea descins cumva din epopei homerice. Bineinteles, cu totii vazusem americani in carne si oase (de exemplu, lectorul Fulbright din acel an, de la Universitatea din Iasi, isi daduse copiii sa studieze chiar la liceul nostru, astfel incit ne ciocneam de mici yankei, cu blugi si geci, in fiecare dimineata), dar acestia erau