Ana Maria Sandu povestea mereu despre mama ei, si cel mai des spunea: „bai, maica-mea e tinara, e foarte tinara, e ingrozitor de tinara“. Vorbea despre ea ca despre omul drag pe care vrei sa-l intelegi, sa-l salvezi, sa-i justifici destinul si sa incerci cumva sa-i daruiesti lucrurile marunte care alcatuiesc bucuria unei existente ratate, sa o recuperezi, sa i-o redai si sa i-o implinesti cumva. Vorbea despre ea cu tristete si cu pauze de tacere dupa, ca si cum in mintea ei se continua mereu povestea. Deseori ma gindeam ca va scrie despre mama ei. Si despre feminitate. Un anumit tip de feminitate, cu hipersensibilitati si fiziologie cruda si brutala, aproape naturalista, ca in proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Cu toate acestea, in Fata din casa vagon nu este vorba doar de amintirile din copilarie, de reciclarea unor experiente si trairi acumulate si descarcate intr-un text fictional. Oricum este mai mult decit ceea ce adesea e clasat drept biografism minimalist.
Se potriveste acestui volum mai degraba metafora plantei agatatoare din Volubilis de Simona Popescu, despre scriitorul care-si selecteaza tema de care se prinde si din care se hraneste, convietuind simbiotic, dar fiecare ducindu-si viata separat. O parabola a scrisului si a scrierii pe care Ana Maria Sandu o recreeaza mult mai dur (desi imaginea apare la sfirsitul cartii, si este vocea Ilenei, nu a Inei, naratoarea) – fatul care se dezvolta in pintece si care trebuie scos la un moment dat: „in toate povestile parca sint moarta si, in loc sa-mi creasca unghiile si parul, matele mele au inceput sa cloceasca o fiinta cruda, scirboasa. Copilul meu nedorit, ratacit e inca o zeama groasa, care se modeleaza. Nici macar n-as sti sa-i spun al cui e si de ce-a venit. N-am fost destul de tulbure, de inconstienta, de ravasita, cum a apucat sa se cuibareasca la mine in pintec? Suna oribil cuvintul asta pe c