Încerc să evit a vedea lucrurile - ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 17 ani - cu ochii de acum, cu ceea ce ştim că s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Care era atmosfera, în 21 decembrie 1989, după cele întâmplate la Timişoara şi ştiind foarte puţine lucruri şi într-o percepţie distorsionată. Era, însă, limpede un lucru: niciodată până atunci regimul comunist din România nu fusese supus unei încercări atât de viguroase, atât de incredibile. Simplul fapt al unei revolte în masă părea de neconceput, în condiţiile în care sistemul însuşi era unul represiv, perfecţionat în a preveni şi împiedica orice formă de opoziţie. În timp ce în jurul României se prăbuşeau ziduri ale totalitarismului, Congresul al-XIV-lea al partidului comunist păruse să pună cruce oricăror speranţe, perpetuând la infinit o formă de dictatură împotriva căreia părea să nu existe antidot. Şi, totuşi, la Timişoara, avusese loc incredibilul: oamenii se împotriviseră sistemului, cu o hotărâre explicabilă doar prin lipsa de reguli a unor astfel de evenimente. Ecoul represiunii amplificase datele prin cutia de rezonanţă a posturilor de radio cu tradiţie în ascultarea „subversivă” şi se vorbea, în şoaptă, bineînţeles, despre un număr incredibil de victime rezultate dintr-un măcel iraţional.
Parcă spre a nu acorda evenimentelor importanţă, Ceauşescu plecase în Iran, pentru a se întâlni amical cu cei care-l răsturnaseră cu zece ani în urmă pe prietenul său, sahinşahul, lăsându-şi „locotenenţii” să rezolve problema. În seara întoarcerii din Iran, într-o ieşire la rampă fără precedent, Ceauşescu îi atinsese pe câţiva dintre membrii CPEX în faţa camerelor TV, denunţând acţiunea „agenturilor” şi a forţelor duşmane şi duşmănoase. Apoi, în aceeaşi manieră ruptă de realitate, organizase mitingul din Piaţa Palatului, cel care avea să fie detonatorul cursului ireversibil al lucurilor...
Deşi istoria nu se f