Mai am doar trei ceasuri, apoi voi inceta sa exist.

Stau la un birou, cu o pana cenusie in mina si citeva hirtii in fata. Alaturi, pe un scaun lucrat din lemn negru sade onorata mea gazda, un anumit domn Mist, care mi-a spus ca din miraculosul meu Isrun n-a ramas decit o piatra de hotar pe care cresc trandafiri rosii.

Dupa ce am avut nepolitetea sa-l trezesc cu ceea ce dumnealui numeste “dorinte strigate”, gazda mea m-a asigurat ca nu am de ce sa ma tem atita vreme cit nu-si ia ochii de la mine.

Il cred pe cuvint. E de ajuns sa ma priveasca si ma simt mai sigur in miscari, de parca vointa lui ma face sa scriu, nu a mea. E destul de usor sa-mi inchipui ca de privirile astea gri si binevoitoare imi depinde intreaga existenta.

Cind l-am intrebat cum de va putea sa stea atit - trei ceasuri este o perioada lunga sa stai fara sa clipesti - a suris si a zis ca depinde de poveste.

- Scrie, mi-a spus, iar eu am reusit sa rid si am luat pana. Voiam de mult sa stiu ce s-a petrecut in Isrun de a ramas doar atit din el.

Cuvintele sint singurele care ma mai tin in viata acum.

Am noroc ca mi-am dus viata in Isrun, tinutul vesnic alb al viselor tulburi si vorbelor cristaline. O vreme am trait si printre Copii, precum imi cerea mestesugul si natura, sa invat sa inteleg cintecele gingurite si dorintele naive. Apoi, dupa ce vremea cadourilor mele a trecut, am fost luat Glasuitor la curtea regelui din Isrun.

Deci indraznesc sa cred ca vorbele au sa imi vina si in aceste clipe de necaz.

Dar intii sa scriu cum arat. Pentru o faptura care mai are doar trei ceasuri, nu tin mortis sa ma prezint bine. Parul imi este alb spre albastru, iar pielea e de un rozaliu deschis. Din cind in cind, mi se zice ca mi se imbujoreaza obrajii, dar niciodata nu-mi dau seama de asta. Am urechile destul de ascutit