Manusile cu monograma.
Doamna Traute Rausch isi impatureste manusile grijuliu. Frumoasele ei manusi bordo, cu monograma aurita, pe care le pastreaza ca noi, inca din vremurile tineretii. Mi le intinde putin, sa le pipai - sunt dintr-o stofa moale, catifelata, cu degete ce se ingusteaza spre unghii, "asa cum nu se mai fac astazi" -, apoi le aseaza incet, ceremonios, in poseta. Aceste manusi sunt dintre putinele lucruri ce-i mai amintesc batranei sasoaice de viata ei dinainte. De patru ani n-a mai iesit din elegantul azil sibian "Carol Wolf". N-a mai iesit nici o zi, nici o clipa. Desi acolo, "afara", e Sibiul ei drag, desi peste tot in jur sunt locurile unde a trait fericita o viata intreaga, ea zice ca "n-a mai avut nevoia" sa le vada. "Noi, aicea in camin, traim ca-ntr-un Paradis. Avem conditii bune, suntem ocrotiti. Eu una nu mai vreau sa vad tot uratul din jur, toate schimbarile nebunesti ale lumii asteia. Nu mai vreau, intelegeti?..." Doamna Traute se referea la oras. La orasul in sine. I-a fost teama ca totul s-a schimbat - strazile, cladirile vechi, casa ei la care-a trebuit sa renunte acum sapte ani, pentru a fi primita in azil -, ca nu va mai gasi decat niste ramasite ale acelui burg fabulos, ucis tot mai mult de nepasarea lumii moderne. Zice c-a preferat sa-si pastreze orasul doar in minte, in vise, un Sibiu plin de poezie, ca-n timpurile de aur ale vietii sale. De ce s-a hotarat sa iasa azi impreuna cu mine, in dimineata asta luminoasa dinaintea Craciunului? De ce si-a pregatit manusile si pardesiul de gala, si palariuta cocheta, cu boruri intoarse, asezata atent peste parul ei ondulat? Poate fiindca insistasem prea mult. Poate fiindca simtise cat de tare imi doream, ca reporter, sa aflu cum erau Craciunurile in Sibiul de altadata. Dar poate si datorita faptului ca nu mai primise de multa vreme un musafir. Toti vechii ei prieteni sasi din S
