Cateva legi din fizica, invatate in liceu, mi s-au parut mai tarziu perfect potrivite si la oameni.
Probabil ca de aceea le-am si tinut minte, fiindca am intrevazut un inteles mai larg. Si nu pentru ca as fi fost eu mai istet. Era destul sa nu fii lenes ca sa-ti dai seama ca legea vaselor comunicante, care spune ca lichidele au tendinta sa ocupe orice loc gol, e valabila si in societate. Ba chiar si la cainii vagabonzi, care ocupa imediat locul lasat gol dupa ce hingherii aduna din Parcul Obor o haita veche.
Pe vremea cand aveam masina eram sunat de doua-trei ori pe saptamana de un jurnalist batran si scapatat, ca sa-l plimb de colo-colo, ba sa-si bea cafeaua de la ora 12:00 cu alti gazetari batrani si scapatati la unul din restaurantele din Centru, ba la o redactie. La primele curse m-a rugat frumos. La urmatoarele doar m-a anuntat la ce ora sa fiu in fata casei, iar apoi, cand a vazut cat de prompt si de supus eram, nici nu ma mai intreba daca n-am alta treaba. Imi comunica scurt, ca unui slujbas de rand, ora cand urma sa il iau din strada. Faptul ca-mi exprimasem satisfactia de a-l fi cunoscut il socotea ca pe un drept la a fi servit. Fusese servit de cand se nascuse: de valeti si de bona, de birjarii si de majordomul casei, de angajatii ziarelor la care fusese sef, dar si in anii de puscarie de colegii de celula, intrucat tinuta sa si renumele le impuneau.
Am fost curios sa vad pana unde putea sa mearga acest vizavi de exceptat, de om crescut in ideea ca toata lumea ii e intr-un fel sau altul datoare cu un serviciu, o plecaciune, o lauda, o cafea. Ca personaj nu-i lipsea decat romancierul care sa-l studieze si sa-i dea un rost intr-o carte. Ca prieten era preferabil sa-l aiba in anturajul lor altii. Ce-i interesant e ca unele legende ale boieriei sale aparent lunatece ne indemnau, pe cei care-l serveam, sa sondam relatia pana la ultimele ei cons
