In Romania vanatoarea este un "sport". Vanatul, ca si pescuitul sunt oficial "sportive". Cu alte cuvinte, avem dezlegare sa ne luam permis si sa ne aratam maiestria si spiritul de "fair play" (?!) ucigand animale salbatice, adica acele animale care nu ne datoreaza nimic, doar fiindca ne amuza. Facem trofee cu cadavrele animalelor sau uneori le mancam drept "delicatese", desi, slava Domnului, avem numeroase alte surse de hrana. Nu sunt gaini de curte sau de combinat avicol, ci cocosi de munte, nu sunt porci de crescatorie, ci porci mistreti, nu sunt oile noastre de stana, ci caprioare. Cele dintai, crescute prin grija noastra, sunt animale "de hrana". Oamenii sunt in genere fiinte omnivore si isi iarta pacatul de a ucide ca sa manance, dupa cum ni se iarta uciderea din autoaparare, daca oamenii sau animalele ne invadeaza teritoriul si ne pun viata in pericol. Nimic din "fibra" noastra morala nu tresare atunci cand, femei fiind, ne dam cu rimeluri pentru care au fost orbiti mii de iepurasi pentru ca firmele producatoare sa testeze gradul de nocivitate al cosmeticelor pentru ochi. Probabil ca cele mai multe nici nu avem habar de aceasta si consimtim din ignoranta. Nu fiecare dintre noi orbeste iepurasi, dar fiecare consimte tacit sau explicit la aceasta, chiar daca femeile, de regula, nu sunt sexul care ucide, ci cel care da viata. Drepturile animalelor si plantelor nu au fost o problema etic si politic serioasa, in spatiul nostru "mioritic", incarcat de metafore despre comunicarea empatica intre om si oaie, despre marea familie ecologica, "romanul, frate bun cu codrul" (frate pe care l-am masacrat nemilos, de altfel) sau de copii si adulti, deopotriva cu inima franta de finalul poeziei lui Labis, Moartea caprioarei: "Mananc si plang. Mananc". Desigur, este greu sa ne imaginam inca o miscare ecologista serioasa care sa militeze impotriva speciismului (sovinismului de