Subsemnatul, Michael Shafir, in pline facultati mintale, declar ca intilnirile si discutiile pe care le-am avut cu scriitorul Dumitru Tepeneag la Paris, in anii cind imi pregateam teza de doctorat despre intelectualii romani sub regimul Ceausescu, au contribuit enorm la intelegerea fenomenelor ce formau obiectul tezei mele. Greselile din aceasta teza, atitea cite sint, se datoreaza, insa, numai subsemnatului, si sint asumate ca atare. Si ele sint multe, deoarece nici in cele mai negre vise nu imi puteam inchipui in acei ani din decada ’70 ca, intr-o zi, scriitorul pe care il admiram cel mai mult in acei ani, Paul Goma (un Goma care deplingea „ocuparea romanilor de catre romani“ fara a il cita pe Dumitru Tepeneag, primul care facuse aceasta afirmatie in fata plenului Uniunii Scriitorilor la Ateneu in 1968), va asterne cindva pe hirtie cuvinte de lauda la adresa „eliberatorului“ Ion Antonescu. Cuvinte din care deduc ca pentru Paul Goma evreii ucisi in Basarabia si Transnistria nu fusesera romani.

Subsemnatul mai declar ca in acei ani nimeni in afara lui Dumitru Tepeneag nu era mai activ in sprijinirea in Occident a disidentei scriitoricesti romane (atita cita era ea), asumindu-si in acelasi timp riscul de a se reintoarce in Romania dupa criticarea publica a dictatorului Ceausescu.

Cu multi ani inaintea „exemplului Breban“. Cu o nonsalanta ce friza iresponsabilitatea, Dumitru Tepeneag se facea in acei ani avocatul tacticii „kamikaze“. Din nefericire, a aplicat aceasta tactica la timpul si locul nepotrivit. Scirbit de compatrioti cu un trecut verde sau simpatii nu prea indepartate de acesta, si cu un prezent nationalist care ii facea perfect compatibili cu cel practicat pe malurile Dimbovitei, scirbit ca tocmai ei aveau tupeul sa il acuze tocmai pe el de colaborationism cu regimul si de „securism“, Tepeneag s-a „dat la fund“ vreme de aproape o decada