Televiziunea a consemnat riguros un moment de importanta deosebita din vietile noastre: despartirea de trecut. Condamnarea oficiala a comunismului, ca regim ilegitim si criminal, a fost urmata rapid de oficializarea admiterii noastre in Uniunea Europeana. O pagina de istorie romaneasca se inchide, o alta de istorie asumata strict individual se deschide. Este sansa celor mai tineri de a profita de multiplele oportunitati oferite de viitorul imediat, este nesansa celor de o anumita virsta de a fi fost obligati sa-si traiasca existenta intr-un timp pe care nici macar nu si l-au ales.
Asa a fost sa fie, asa au ales sortii si responsabilii politici ai istoriei pentru ei. Pentru noi. Secventele grotesti oferite de posturile de televiziune cu prilejul discursului prezidential au fost extrem de sugestive pentru momentul in care ne situam. Am fost si am ramas noi insine, dincolo de faptele cuprinse in raportul Tismaneanu si dincoace de iluziile, multe indreptatite, legate de anii ce vin. Sarbatorile de iarna si vechile perceptii ale unei si mai vechi traditii au mai estompat din efluviile retorismului de circumstanta. Care nici el nu a lipsit, festivismul a fost la el acasa, atit la Bucuresti, cit si la Sibiu, oras devenit capitala culturala a Europei. Jocurile de lumini si baia de artificii nu au putut sa umple o anume stinghereala a momentului. Sintem alaturi de marile natiuni europene, am facut-o si noi lata alaturi de cetatenii lumii. Departe de a face socoteli meschine – oare au meritat toate serbarile stradale, purcoaiele de bani publici cheltuiti cu acest prilej? – nu putem sa nu avem un vag sentiment de apasata tristete.
Tot zapind pe diferite canale, zile de-a rindul, am avut un ciudat sentiment de neputinta. Traiam la Bucuresti, cu miros de sarmale si caltabosi in nari, si pe ecrane se derulau, unele dupa altele, fel de fel de secvente din
