L-am cunoscut direct atunci când mi-a înmânat, personal, unica distincţie pe care am obţinut-o în trecutul regim: la aniversarea a 25 de ani de existenţă ai ziarului la care lucram pe atunci, m-am regăsit - spre surprinderea mea - pe lista celor recompensaţi cu o medalie. Medalia Muncii. La festivitatea care a avut loc la Teatrul Mic, primarul general al Capitalei a participat în persoană. Mi-l amintesc, slab, înalt, cu o căutătură severă, strângând mâna, muncitoreşte. Îl ştiam din faima pe care o avea, de a fi dur şi fără milă. Băgase pe mulţi la puşcărie, pentru diferite hoţii sau culpe întâlnite în catalogul duşmanilor orânduirii, de unde şi porecla pe care o primise: Ion Te-leagă. Pentru Bucureşti, mandatul său a fost unul pozitiv şi faţă de predecesorul său, Cioară, era unul care părea să poată înţelege anumite situaţii. L-a prins în funcţie cutremurul din 1977, când a beneficiat, în acţiunile sale, de un suport popular deschis.
L-am revăzut, la televizor, în timpul procesului foştilor membri CPEx. Făcea parte din „banda celor 4” care se nimeriseră să dea socoteală şi pentru erorile celor care nu mai erau în funcţii.
Faţă de un histrion, ca Postelnicu, de un prostănac sadea, ca Bobu, sau de un ramolit ca Mănescu, a impresionat printr-o ţinută demnă şi prin asumarea deschisă a culpelor care i se puneau în spinare. Cu barbă albă, căruntă, tras la faţă, ajunsese să capete imaginea unui ascet. A ieşit apoi din vizorul interesului public. După câţiva ani de puşcărie a fost eliberat pe motive medicale. A rămas o perioadă inactiv până când ginerii săi, deveniţi oameni de afaceri prosperi, l-au pus la treabă dându-i pe mână un business mărunt. În 1997, când se împlineau două decenii de la tragedia naţională care a fost marele cutremur din ‘77, l-am căutat ca să-l invit la o emisiune de televiziune. Întâi a refuzat. Apoi, după ce s-a gândit mai bine, a accep