In 18 decembrie 2006, Camerele reunite ale Parlamentului au asistat la un moment istoric: discursul de condamnare a comunismului, rostit de presedintele Traian Basescu, pornind de la Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. C.V. Tudor, liderul Partidului Romania Mare, anuntase represalii si interpelari parlamentare zgomotoase, ca bruiaj la discursul presedintelui, dar ceea ce s-a intamplat de fapt in Parlament a intrecut doza de agresivitate la care spectatorii din sala si telespectatorii din tara s-ar fi asteptat. A depasit circul previzibil de tip peremist. Caci C.V. Tudor s-a intrecut pe sine insusi in infractionalitatea sa grobiana si insolenta. Ce trebuie precizat de la inceput? Ca presedintele Basescu, spre cinstea lui, a fost impetuos in rostirea discursului sau pana la capat. De obicei, actor argotic bascalios, de data aceasta actualul presedinte al tarii a inteles si si-a asumat demnitatea unui moment-cheie, de coloratura etica si de cotitura politico-morala pentru Romania. A stiut sa treaca peste provocarile abjecte ale lui C.V. Tudor. Pentru ca a inteles substanta simbolica a discursului sau: pe de o parte, acesta certifica despartirea, la nivelul autoritatilor statului, de trecutul comunist (intr-o pledoarie pentru moralitate si memorie in primul rand) si, in acelasi timp, fiind rostit in mod oficial, in fata Camerelor reunite ale Parlamentului, acest discurs a devenit in sine un act legislativ care a punctat cateva chestiuni esentiale: infiintarea la Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania; adaptarea Raportului final in scop didactic, pentru realizarea unui manual despre dictatura comunista din Romania; modificarea legislatiei restrictive privind accesul la arhivele legate de perioada comunista; stabilirea unei zile comemorative legata de victimele represiunii si terorii comuniste. Nu