In ultimii citiva ani am privit neputincioasa cum mai toate lucrurile frumoase (in jurul carora parintii si bunicii mi-au construit valori in care eu cred) au fost transformate, de oamenii importanti de la televizor, in glume proaste si in teme de „facut de ris“: dragostea dintre un barbat si o femeie, sexualitatea, intimitatea, viata privata, istoria, geografia, medicina si altele.
Religia si Doamne Doamne ramasesera pe raftul cel mai de sus si pareau in siguranta. Si iata ca un omulet fara nici o alta vina, decit aceea a ingenuitatii, pacalit de o industrie de manipulare pentru divertismentul telespectatorilor, mi-a dat siguranta peste cap: domnul Becali, cel nelipsit de pe ecran, creste ca Fat-Frumos in 17 luni cit altii in 17 ani si se ia de piept... direct cu Dumnezeu.
Nu e vina lui. E responsabilitatea celor care l-au pacalit sa se creada un mare om doar pentru ca face mare rating cu slobozenia de stadion a verbului lui. Si acum, domnul Becali il bagatelizeaza pe Dumnezeu.
Desi nu sint tocmai de acord cu cei care afiseaza o smerenie exagerata si ii invidiez pe cei aflati intr-o relatie personala cu Doamne Doamne, sint trista cind il aud pe Gigi folosind numele Domnului ca pe cel al principalului lui sponsor, ca pe al unui tip pe care il trage cotidian de elasticul de la boxeri.
Micutul om (acum) mare s-a ridicat pe rating ca pe o scara. A luat din raftul de sus Religia, Biserica si pe Dumnezeu si se joaca neoprit, ca un copil rasfatat care sparge bibelourile cind invirte zmeul in sufragerie, iar parintii il privesc bucurindu-se de energia debordanta a progeniturii. Daca s-ar juca in sufrageria lui, ar fi problema familiei lui.
Dar cind e la televizor, se joaca in sufrageria mea. Iar eu nu pot privi asta cu indiferenta. Si ma minunez cita lume se minuneaza bucurindu-se sau revoltindu-se. Deci, cita lume
