"Fiind băiet păduri cutreieram", "Pe lângă plopii fără soţ", "Revedere", "Copii eram noi amândoi", "Doina", "Cugetările sărmanului Dionis", "Floare Albastră", "Înger şi demon", "Când amintirile", "Odă în metru antic", "Atât de fragedă", "Luceafărul". Doar simpla menţiune a acestor titluri ne face să apară în faţa ochilor chipul celui mai mare poet al românilor.
Mihai Eminescu. La 157 de ani de la naştere, poetul naţional se află în centrul unor dispute la care sigur nu se gândea atunci când aşternea pe hârtie cuvintele cele mai pure ale literaturii noastre. Am ajuns astfel să îl iubim, să îl hulim, să îl numim "cuget curat" şi "antisemit", "naţionalist", şi câte şi mai câte. Oare unde s-a depăşit graniţa care desparte plăcerea lecturii de gândul înşelător al omului.
Anul 2000 a fost declarat anul Eminescu şi, începând cu 15 ianuarie, ziua lui de naştere, pe piaţă au început să apară cărţi şi traduceri ale operei eminesciene, s-au pus la cale concerte şi spectacole, au fost inaugurate galerii de artă care gemeau cu tablouri ilustrate după scrierile marelui poet.
I-au fost dedicate pagini întregi de internet şi au apărut şi primele CD-uri dedicate poetului nepereche, aşa cum îl numea inegalabilul Nichita Stănescu.
Dar marcarea aniversării, cu atâta fast, a fost considerată de unii un gest mult prea nepotrivit. Şi aşa au apărut detractorii, acuzatorii, criticii care în loc de altă ocupaţie s-au apucat să disece vers cu vers opera lui Eminescu. Şi au găsit, în convingerea lor, dovada că Eminescu a fost un om bolnav psihic, un fustangiu care şi-a meritat soarta, un naţionalist şovin şi antisemit, aproape o scursoare a societăţii. Cine i-a rugat să facă o asemenea "analiză" a vieţii şi operei marelui poet nu se ştie, dar majoritatea aşa zişilor critici sperau să îşi facă un nume în lumea criticii literare. Ce au reuşit, nu se ştie, pentru că de
