Nu stiu cat trebuie sa treaca de la o intamplare nefericita ca s-o pot relata relaxat, fara sa-mi fie frica de urmari.
In urma cu douazeci de ani m-a chinuit o luna intreaga o piatra la rinichi. In toti acesti ani am evitat strada spitalului unde am fost internat, iar daca am strabatut-o, am facut-o numai pe trotuarul de vizavi. Tinand niste distante, in timp si spatiu, mi s-a acutizat sentimentul ca tin si primejdia departe de mine. Intre crize, care-s cumplite, asemanatoare, spun femeile, durerilor la nastere, multe lucruri imi pareau interesante. Demne de a fi povestite cand voi fi scapat de pietricica spinoasa, care nu voia in nici un chip sa iasa. In felul lor, multe intamplari din spital au devenit si mai provocatoare, mai miezoase si burlesti, pe masura ce s-a scurs vremea. Insa le-am evocat rar si prudent. Nu-i bine sa starnesti trecutul. Nu se stie niciodata cand si cum se intoarce, ca sa te pedepseasca pentru nesocotinta. Nu-i sanatos sa-i dai cu sac unui necaz, de indata ce-ai scapat de el. Dupa zece, dupa douazeci de ani am simtit asa, un soi de eliberare, o incuviintare de sus. Ca si cum pripeala, faptul ca m-am grabit sa sfidez un chin abia consumat s-au prescris. Ca si cum mi s-a permis sa-i scormonesc si partea de grotesc. Cum ar fi, de exemplu, momentul in care mi-am dat seama ca un vecin de pat nu tusea, ci murea, si am fugit intr-un salon indepartat cu temeiul acelei credinte infantile, de care am pomenit, ca distanta rezolva multe. Domnule, mi-a zis un medic, ai fost pomenit dimineata la raportul de garda. Fugeai de parca aveai o racheta-n fund. De cine fugeai, de moarte? Atunci, ironia medicului nu mi-a placut deloc, astazi insa o gasesc potrivita momentului. Da, fugeam de moarte.
De indata ce am fost mutat in alt salon, fara muribunzi, am fost vizitat de un ins cu picioare scurte si cu o fata lunga, cabalina, care m-a intrebat, pe un
