Redescoperirea icoanei (intii a celei rusesti, apoi a iconografiei balcanice) a fost unul din marile evenimente ale secolului al XX-lea, din primele decenii ale acelui veac, lumea a avut revelatia unei arte care se cam uitase de mai multa vreme. Dialogul cu aceasta sensibilitate, legata indisolubil si indestructibil de liturgica ortodoxa, a avut darul refacerii traseului prin care o icoana ia chip, infatisare, textura formala. Multa lume s-a intrebat cum anume se face/naste imaginea iconica. Revelatia este esentiala, diriguitoare, dar nici indeminarea mestesugareasca nu este un aspect de neglijat. Se spune apasat ca o icoana trebuie sa fie canonica si ca ea trebuie sa faca minuni.

Or, procesul de pregatire a unui iconar nu este cu nimic mai lesnicios si de mai scurta durata decit ascensiunea unui monah spre autentica traire duhovniceasca, pina la alipirea acestuia cu Dumnezeu.

Desenele Elenei Murariu sint dovada unui mestesug de mare clasa in intelegerea si intruchiparea imaginilor religioase. S-ar putea crede ca acestea sint crochiuri si bruioane pregatitoare pentru viitoarele icoane. Si da si nu. Unele, da, altele, nu. Felul in care se concep acestea arata ca „zugrava“ cunoaste cu subtilitate tilcurile acestui tip de imagini, si ca ele nu pot fi tratate si concepute ca niste reprezentari laice, lumesti, comune.

Scenele imaginate de Elena Murariu au o cadenta speciala, un ritm i-as spune „diaconesc“, o puritate a liniei si o cromatica „frugala“, toate acestea nu lasa rezerve in receptarea lor corecta. Textele insotitoare completeaza imaginea. Evlavia cu care desenele acestea se nasc nu lasa nici o indoiala sau confuzie, caci ea se citeste (si) din semnatura iesita „prin mina Elenei Murariu“.

Redescoperirea icoanei (intii a celei rusesti, apoi a iconografiei balcanice) a fost unul din marile evenimente ale secolului al XX