Conferinta de saptamina trecuta a pus in discutie natura relatiei dintre arta si politic, pornind chiar de la locatia Muzeului National de Arta Contemporana. De ce aceasta tema, si cum a functionat colaborarea cu Jan van Eyck Academie si Meta Haven?

MNAC este institutia care a problematizat pentru prima data aceasta stratificare simbolica legata de Palatul Parlamentului – inainte Palatul lui Ceausescu, simbol al totalitarismului, ctitorie monstruoasa, bizara, gigantica, in orice caz exotica. Una dintre problemele ridicate ar fi de ce pe un simbol totalitar se grefeaza un simbol al democratiei, Parlamentul, dar ne-a interesat si modul in care o institutie de cultura poate, sau nu poate, sa schimbe imaginea si sa submineze un simbol al puterii.

Mi se pare in continuare challenging sa ai un muzeu de arta contemporana intr-un astfel de edificiu.

Lucrarile simpozionului, atit cele de la Maastricht, organizate de Jan van Eyck Academie, cit si cele de la Bucuresti, au gravitat in jurul problemei dialogului, sau, dimpotriva, a infirmarii dialogului intre arta si putere si in jurul criticismului social. E interesant de observat in ce masura o institutie de cultura poate – si am dovedit ca putem – problematiza locul acesta. Desi au mai existat incercari estompate, nimeni nu a dezbatut functionarea Parlamentului pe acest vechi simbol al puterii. Desigur, in teoria politica exista aceasta idee a legitimarii unei noi puteri pe locul uneia vechi. Dar discutii la fel de acerbe ca acestea generate de MNAC nu s-au mai purtat.

Simpozionul a avut loc la doi ani de la deschiderea muzeului tocmai pentru a vedea cum a lucrat MNAC in constiinta cultural-artistica, in special cea, mai evoluata, din strainatate. MNAC a dovedit capital cultural, dar si politic-cultural. Iar rolul sau in promovarea artei contemporane romanesti – pina la crearea muzeului, destul