Ţi se întâmplă uneori să cunoşti relativ bine un scriitor, să dialoghezi cu el vrute şi nevrute în mod constant, să mai ieşiţi şi la câte o bere, pentru ca într-o bună zi, pe nepusă masă, respectivul autor să publice un roman care să te lase literalmente cu gura căscată. Nimic din preocupările şi judecăţile care îţi deveniseră familiare ale agreabilului tău partener de discuţii nu se regăseşte în substanţa ficţiunii. Realmente ai sentimentul că, în pofida semnăturii de pe copertă, noua carte a fost scrisă de altcineva decât de persoana pe care erai convins că o cunoşti atât de bine. Întrebările fireşti pe care ţi le pui după prima uimire sunt când a avut timp prietenul tău să se documenteze atât de bine în domenii care păreau să îi fie cu totul străine şi, mai cu seamă, cum a putut să păstreze atât de bine secretul muncii sale, chiar şi faţă de persoanele foarte apropiate lui? Viaţa marilor scriitori (mai cu seamă cea a autorilor de ficţiuni) are o latură ascunsă, o cămară a creaţiei în care accesul este strict interzis chiar şi persoanelor din anturajul lor imediat. Acolo se află depozitate (în plicuri conţinând mii de fişe, în caiete de diferite mărimi şi culori, în fişiere de calculator sau în jurnale închise sub cheie) planuri de romane, profiluri de personaje, fişe de lectură, observaţii din viaţa cotidiană, pagini de fapt divers decupate din presă, mari revelaţii, vise, fantezii de tot felul, judecăţi estetice şi morale, gânduri politice, amintiri ieşite la suprafaţă printr-un capriciu al memoriei. Intrat într-un asemenea univers, cineva din afară este complet derutat, dacă nu şocat. Cum e posibilă ca formidabila coerenţă narativă să aibă la bază asemenea elemente? Totul seamănă cu aparenta harababură dintr-un atelier de electrotehnică în care intri şi priveşti uluit cum specialistul, foarte sigur pe el, îşi introduce mâna, fără să privească, în cutiile cu mii