La Penitenciarul de Maximă Siguranţă Iaşi, porţile înalte de tablă albastră se deschid de cîteva ori pe zi vizitatorilor şi se trîntesc mînios în urma lor, cu zgomot de zăvor greu. E dimineaţă de noiembrie somnoros, cu soare blînd şi animaţie pe străzi. În dreptul penitenciarului oamenii trec mai grăbiţi ca de obicei, aruncă priviri scurte santinelelor şi îşi văd de drum, frămîntînd în linişte gînduri de oameni liberi. E aceeaşi linişte zbuciumată pe care am găsit-o în privirile femeii planturoase, cu o sacoşă de franzele şi borcane cu zacuscă, venită în vizită la fratele ei. Din spatele zidurilor se aud voci groase de bărbaţi, amestecate laolaltă cu sudalme înfundate, asemenea horcăitului unei creaturi fioroase. Pentru unii dintre ei zăvorul greu de la intrare nu va mai deschide vreodată poarta spre libertate. Detinuţii ieşeni sînt păziţi cu străşnicie de pesonalul instituţiei, nu degeaba i se spune de "maximă siguranţă". Uniforme croite la perfecţie pe siluete impunătoare te întîmpină încă de la intrare şi cer socoteală prezenţei tale acolo, în cele mai mici detalii. După ce intri, le zăreşti peste tot. Stau de veghe ca nişte ochi de soacre arţăgoase, gata oricînd să acţioneze la nevoie. Conştient sau nu, sînt condamnate să suporte sălbăticia carcerei, la fel ca oricare alt deţinut.

Cu atîta securitate în preajmă, nu te poţi gîndi decît că în spatele gratiilor lenevesc cei mai fioroşi criminali pentru care cuştile şi cătuşele sînt singurele metode care îi pot îmblînzi. Printre ei însă sînt şi oameni care-şi recunosc cu părere de rău vinovăţia şi îşi blestemă neîncetat zilele ferecate între ziduri, cînd se gîndesc la lumea pe care au lăsat-o afară. Sînt oamenii care se luptă cu ei înşişi să înăbuşe pornirile delicvente şi să păstreze speranţa într-un colţ al sufletului, ferit de urîciuni. Aceştia sînt artiştii puşcăriei.

"TEATRUL E O JOACĂ"

-