După un veac şi jumătate, actuala clasă politică leagă firul unei maniere pitoreşti şi păguboase de a reprezenta interesele naţiei. Regăsim astăzi întreaga recuzită evocată de genul tutelar al satirei: scrisorele şi bileţele, intrigi de alcov, discursuri demagogice, alianţe de convenienţă, mizerie morală. Parcă niciodată până în aceste zile lucrurile nu au fost atât de evidente, atât de flagrante. Războiul scrisorelelor declanşat de „coana Lenuţa” ne aduce în pragul unui pseudo-război fratricid în care cu greu se mai poate imagina episodul pupăturilor în Piaţa Endependenţei. El poate prefigura cel mult o cotonogeală, ca-n „Telegrame”.
Dincolo de derizoriul acestui tablou, trebuiesc căutate cred, cauzele reale ale acestei bătălii fără noimă între cei care ar trebui, în mod fiesc, să-şi unească eforturile pentru ca pasul făcut în Europa să fie cât mai convingător. Cel care a declanşat evenimentele este, bineînţeles, Traian Băsescu. Spun „bineînţeles” pentru că a devenit un loc comun ca el să se afle la originea mai tuturor conflictelor publice. Din faza în care premierul Tăriceanu a părut să se emancipeze de sub tutela sa, refuzând să demisioneze pentru a se putea declanşa alegerile anticipate, preşedintele a început să descopere relaţiile sale primejdioase cu grupurile de interese care ar mişuna în jurul său.
Şi din care făcea parte, invariabil, Dinu Patriciu. Băsescu n-a descoperit atunci legătura dintre cei doi, o cunoştea foarte bine, era notorie şi de durată. A descoperit însă punctul în care premierul devenea vulnerabil. În aceste condiţii, focalizarea tirului său asupra managerului de la Rompetrol a venit aproape firesc în completarea mai vechilor sale dispute personale cu acesta. Între cei doi n-a existat niciodată o relaţie cordială, deşi s-au aflat multă vreme în aceeaşi tabără politică. Sentimentele nutrite unul faţă de celălalt au fost cu greu