Satul Vidrasău, aflat în apropierea Aeroportului Transilvania, ascunde o poveste veche de mai bine de 200 de ani. Un conac al nimănui este acum locuit de patru familii. Fără acte. Deşi au tras curentul, s-au separat la gaz şi au renovat interiorul, locuitorii casei unui fost grof riscă să fie scoşi în stradă. Asta pentru că nu sunt proprietarii legali, deşi ar vrea. Primăria Ungheni nu poate vinde clădirea pentru că nu are niciun drept asupra ei, iar vechii proprietari sunt de negăsit.

La intrarea în Vidrasău, parcă, totul se schimbă începând încă de la drum. Asfaltul lasă loc drumului de ţară încă de la clădirea pe care stă inscripţionat, cu urme de rugină, Halta Vidrasău. Treci de calea ferată şi parcă ai intrat deja în inima satului.

Pe partea dreaptă un fost bufet, închis la instaurarea democraţiei, în decembrie ţ89. Pe stânga, într-o cameră de casă sătească, un magazin mixt, cu geamurile pline de figurine făcute cu spray de brad. De la Crăciun. Apoi dai peste biserica ce se înalţă peste câteva case aliniate pe marginea drumului principal.

La capătul drumului – ruine. Ruine ce par mai vechi decât veacul. Curiozitatea ne-a fost deja stârnită. Oprim o femeie ce vine de după un colţ. "Aci au fost grajdurile de la CAP pe vremuri. Amu' îi o moară şi-apăi restu' îs a lu' un vecin. Face ce vrea cu ele", spune femeia. Şi pleacă mai departe că se grăbeşte să ajungă în poveşti, la o muiere din sat. Dar înainte să plece ne spune că acolo, mai în spate, deşi pare o ruină, este o clădire, castel îi spune ea, în care stau patru familii. Pleacă.

Noi trecem colţul şi dăm peste o curte largă, neîmprejmuită, în care bălţile şi noroiul domnesc, spre bucuria cârdului de gâşte din apropiere. Zărim casa, conacul, castelul. Ruină. Dar aparenţele înşală. Batem la prima uşă, dar oamenii se sperie şi nu vor să spună nimic. La a doua, cineva strigă să intrăm. Do