Acum, de cand Romania e in UE, si economia interna, si populatia, si pietele externe sunt cu ochii pe leu. Un reflex format incetul cu incetul, dupa ce Banca Nationala, la sfarsitul lui 2004, apoi in 2005 si 2006, si-a rarit interventiile in arena valutara. Asa cum a anuntat, de altfel.
Important este ca leul nu s-a prabusit, dupa cum i s-a prezis. Dimpotriva, a dobandit ceva putere. Fapt ce i-a iritat pe exportatori, care isi doresc un leu slab si un euro viguros. Ei s-au plans ca BNR da ceasul inapoi. In jurul acestui subiect s-au reaprins vechi dispute. Timpul insa a aratat ca nu a dat nimeni niciun ceas inapoi. Ceasul a mers in sensul lui firesc. Inainte. Iar piata valutara a devenit operativa, fluida si transparenta.
Cei care au prezis accelerarea deprecierii leului pe piata valutara, in noile conditii, nu s-au oprit aici. Ei au sperat ca declinul monedei nationale va fi inevitabil in fata presiunilor exercitate de deficitul extern, de salariile rupte de productivitate si de companiile in care prolifereaza lipsa de eficienta si indisciplina financiara. Iata insa ca, de cativa ani, astfel de presiuni nu mai reusesc sa sufoce leul. Romania a depasit aceasta faza. Iar leul, lasat liber, a luat-o mai mult in sus decat in jos. De fapt, si-a reasezat pozitia in raport cu valutele internationale, cu deosebire fata de euro si dolar. Si asta, in primul rand, pentru ca leul nu mai are doar valoare comerciala. In buna parte, valoarea lui e financiara. Si, apoi, e un leu greu.
In plus, societatea romaneasca a inceput sa inteleaga, in sfarsit, ca autoritatile monetare nu pot, cum doresc si cand doresc, sa impinga cursul in jos ori in sus, sa majoreze sau sa micsoreze dobanzile, fara o baza reala. A crescut substantial numarul celor carora le este din ce in ce mai clar ca pentru astfel de miscari determinant este verdictul pietei.
Un lucru e cert:
