Traian Băsescu nu este nici pe departe atât de subtil şi de machiavelic pe cât ne lasă să înţelegem analizele care-i întorc zilnic pe toate feţele impulsurile concretizate în acte de voinţă politică. A dovedit-o de multe ori până acum, iar cea mai bună confirmare vine din faptul că, la apogeul conflictului său cu Tăriceanu, când mai toată lumea se aştepta ca disciplinatul partid democrat să-i dea acestuia lovitura de graţie, retrăgându-se de la guvernare şi lăsându-l în offside, s-a întâmplat exact pe dos: convingătorul domn Boc a umplut toate ecranele cu faţa sa de lună plină, anunţând că democraţii rămân fideli angajamentelor lor din Alianţă. Adică Guvernării. Adică ciolanului... Chestia a părut să-l mulţumească, într-un fel, chiar şi pe preşedinte care a salutat acest gest remarcând independenţa de care dă dovadă partidul lăsat moştenire credinciosului său secund. Cred că, până la urmă, toată lumea a răsuflat uşurată. Şi Tăriceanu, care poate să-şi continue opera de servire a patriei (el munceşte, nu zădăreşte, ca alţii) şi Geoană, care poate să-şi desfăşoare strategia de suspendare a preşedintelui (chiar dacă şansele sunt reduse, gestul contează), dar mai ales democraţii, aflaţi în posturi grase şi mănoase, de unde sug, conştiincios, foloasele şi recompensele jertfei patriotice.

Pentru că, nu-i aşa, nimeni nu este nebun (cu excepţia conservatorilor, poate) încât să lase din gură, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, ciolanul bunăstării şi al puterii. De aceea, în România nu vom auzi prea curând de demisii de guverne sau de alegeri anticipate. Pentru că odată pusă mâna pe putere, nimeni nu este sigur că va putea reveni pe poziţia pe care o lasă. Chestia cu cioara de pe gard.

Dincolo de felurite interese personale sau de grup, decizia enunţată de Traian Băsescu are şi o valoare pragmatică: abia am păşit în Uniune! Nu se face să ne marcăm intrarea printr-o