Cind scrie despre operele altora pagini de rafinata si densa analiza critica, articulate pe un impecabil fundament conceptual, sau cind, pornind de la altii, precum Cioran sau Valéry, cauta sa descopere (fascinat si fascinant) modul in care „suveica“ textului „prolifereaza sens pe masura producerii sale“, Livius Ciocarlie ajunge invariabil la sine. Hotarirea pe care a luat-o, in 1983, de a renunta la activitatea critica propriu-zisa si de a scrie doar (?) pagini cu caracter autobiografic nu l-a impiedicat, de altfel, sa navigheze permanent de la Sine la Celalalt si retur, angajat intr-o neincetata si pasionata cautare: „cautarea sensului, sinuoasa, ratacitoare, in labirint, aduce cu sine dispersarea eului pe firele tesaturii sau, mai bine zis, asteptarea sensului il schimba pe cititor intr-o Penelopa care, fara odihna, destrama si tese altfel, iarasi si iarasi, acelasi val. Asemenea conotatii sint admise fara oprelisti de modelul initial al teoriei, dantela mallarméana“. Inserate „in loc de concluzii“ la finele volumului din 1979, Negru si alb.
De la simbolul romantic la textul modern, cuvintele de mai sus descriu, premonitoriu, demersul auctorial inceput de Livius Ciocarlie in Un Burgtheater provincial (1985), continuat in Clopotul scufundat (1988) si in toate cartile sale de dupa 1992. De douazeci si doi de ani, autorul nostru tese necontenit pinza propriei sale identitati, care se destrama si se reface cu fiecare nou volum. Literatura lui este, intr-un fel, produsul unei indecizii majore, cita vreme, asumindu-si rolul de scriitor al propriului eu, Livius Ciocarlie nu renunta la ipostaza sa de cititor. Cred ca aici, in aceasta mereu reluata tentativa de a se scrie pe sine, acelasi si de fiecare data altul, in acest joc textual – un du-te-vino deopotriva existential si narativ – sta intreaga originalitate a autorului. Identitatea diaristului este, prec
