Am fost aseara la o cinemateca improvizata intr-un community college local, unde se proiecta un film belgian, premiat la Cannes in 2005. E o poveste foarte „europeana“ si, in ciuda faptului ca publicul era deosebit de cel care umple salile cinematografelor obisnuite, ma intrebam ce vor fi gindind acesti americani din Columbia despre drama unor tineri pierduti in labirinticele periferii ale unor mari orase industriale europene.
M-am bucurat, asadar, cind o cunostinta a noastra a acceptat sa vina, impreuna cu sotul ei, la un after movie drink. Drink-ul a fost, in cele din urma, un ceai fara cofeina – aici toata lumea se teme sa conduca chiar si dupa un pahar de vin –, dar discutia a fost foarte interesanta. Mai ales cind s-a dovedit ca invitatul nostru crescuse intr-un… cinematograf (ceea ce mi-a amintit de filmul Cinema Paradiso); tatal lui fusese proprietarul unei sali de proiectie, si tinarul Howard vedea mai toate filmele care rulau acolo. in timp, a devenit un cinefil de o calitate deosebita, cum, intr-adevar, numai cineva crescut „la umbra ecranului“ poate fi.
Filmul belgian descrie povestea unor tineri care traiesc in marginea periferiei, as zice. Toate conflictele si contradictiile sociale imaginabile sint implicate in vietile lor; despre unii stim mai mult, in timp ce in alte cazuri, nume incarcate cu o semnificatie simbolica ne ajuta sa umplem golurile. Eroina principala este Sonia, si cind amantul ei, Bruno, isi vinde propriul fiu doar la citeva zile dupa nasterea acestuia, incepem sa intelegem de ce cronicarul de film al New York Times a facut legatura intre destinul acestuia si Raskolnikov. Despre Sonia stim foarte putin; doar ca – amanunte totusi semnificative – ea are (sau inchiriaza) un apartament si ca este foarte tinara. Poate de virsta ultimelor clase de liceu. Bruno, aparent putin mai in virsta, atunci cind nu poate sta l
