Când şi când întâlnesc o veche şi inubliabilă cunoştinţă - un fel de a vorbi, căci doar eu îl cunosc pe el, nu şi reciproca -, îl întâlnesc nu pe stradă, în parc sau la bodegă, nici pe ecranul televizorului, unde deapănă, cu bine studiată încetineală, amintiri din toate vârstele, de până la finele zguduitului an 1989, ba şi puţin pe urmă. Un crainic respectuos, cu ochi mari şi mirate sprincene îi pune întrebări ce-şi cunosc dinainte răspunsul, totuşi cel îndemnat să grăiască nu lasă impresia că recită, pronunţă chiar cu o anumită greutate - a vârstei foarte înaintate pesemne, căci e bătrân bătrân. Dar nu şi zaharisit. Fie şi cu grijă alese, întrebările poartă asupra unei pline de păcate epoci, de-a lungul căreia a fost un activ actant, un major factor, deţinător de taine şi urzeli, încât fiecare cuvânt ce-i iese din gură este bine cântărit, lustruit la capete, legiuitor, cu această particularitate că-şi rezervă şi un grad de relativitate - popular vorbind, o portiţă. Se dă pe faţă o străveche, remarcabilă şi salvatoare practică profesională: destinul l-a situat în cercul unor persoane ce dispuneau de viaţa/moartea unei colectivităţi umane de vreo douăzeci de milioane de suflete - şi asta pe timp de decenii. Dacă pe unul îl chema Popescu, şi-şi mai zicea şi Puţuri, pe altul, de asemenea, Popescu, dar i se mai zicea şi Dumnezeu, pe altul Gheorghiu şi-şi mai zicea Dej, pe el l-a chemat Niculescu şi şi-a mai zis şi Mizil. Tot după o localitate micuţă, multă vreme celebră dintr-o schiţă a lui Caragiale. Mare şi tare fuse, o arată prea importantele slujbe avute. Şi temut - e de presupus. Am în minte o relatare a dlui Dan Ciachir, dacă nu mă înşel, ce se plimba la şosea, acompaniindu-l pe Eugen Barbu, pietonal. O limuzină trecu pe şosea, una ministerială în care se afla, la vedere, Paul Niculescu-Mizil. Eugen Barbu fu cât pe ce să cadă pe spate de frică. O leonină siguranţă