Nu exista indoieli nici ca Irakul a fost cauza principala a infrangerii republicanilor in alegerile americane din noiembrie 2006, nici ca majoritatea americanilor ar avea o idee clara unde si ce este Irakul sau ca le-ar placea ce se intampla acolo. Insa toate acestea sunt opinii nearticulate si negative, nu un mandat clar pentru democrati, care de altfel nu au formulat o politica pentru Irak.
De fapt, democratii in Congres au o majoritate subtire - in Senat este de un vot, si acela este al unui “independent”, Lieberman, care il sprijina pe Bush, iar in Camera exista un grup de “blue dogs” (“caini albastri” - democrati conservatori din Sud, patrioti si promilitari) care detine balanta puterii, iar in general presedintele detine dreptul de veto, pe care mica majoritate democrata nu il poate depasi. Desigur, exista si o minuscula minoritate in minoritate printre republicani, ca de pilda senatorul de Nebraska, Chuck Hagel, pentru care frecventa aparitiilor in presa ca oponent al presedintelui este mai importanta decat subiectul, oricare ar fi acesta.
Cea mai importanta problema porneste de la intrebarea “ce trebuie facut in Irak?” si ce inseamna a castiga partida, care este de fapt definitia termenului “victorie”. Aici apare opozitia dintre Bush, cu o strategie care nu este nici noua, nici convingatoare, dar isi propune succesul, si majoritatea democratilor, care nu accepta infrangerea, dar nu vrea nici sa isi asume riscul de a fi asociata cu ea si nici sa plateasca pentru victorie. Ma refer la majoritatea democratilor, pentru ca exista o minoritate puternica si galagioasa, care prefera o infrangere americana in Irak cu orice pret, pentru ca o vede ca un prim pas spre distrugerea sau reformarea “sistemului”, o ocazie pierduta la sfarsitul razboiului din Vietnam.
Ca in orice razboi de opinie, stanga are nevoie de un simbol si l-a gasit in o anume Cindy
