Se pare ca – sociologii, astrologii si zoologii scenei politice ne asigura de acest lucru –, se pare deci ca traim intr-o epoca fara ideologii. Altadata erau marxismul, existentialismul si, intr-o anumita masura, fascismul. Era ca in jocul celor sapte familii, fiecare avea familia lui, unchii, matusile, verisorii, rudele frecventabile si cele nefrecventabile. Dupa care, intr-o buna zi, totul a disparut. N-a mai ramas decit vechiul nume de „facho“ – care vine de la fascist – si pe care ni-l aruncam unul altuia in timpul meselor luate in oras. Personal, am fost tratat de fascist de o mie de ori, si de catre cei mai buni prieteni ai mei. La inceput, e amuzant, apoi incepi sa te obisnuiesti cu totul, inclusiv cu infamia. Sa fii tratat de cei mai buni prieteni de fascist pare ceva suprarealist. Si apoi e de necrezut cit de des pot fi intilnite prin restaurante creaturile astea pacatoase. Cu siguranta ca o asemenea insulta e foarte necesara in absenta oricarui alt criteriu de judecata.

Totusi, am impresia ca lucrurile nu sint asa de simple decit in aparenta. Ceea ce parea ca a disparut de mult iata ca se intoarce, ca in zilele de parada. Asa de pilda, Nicolas Sarkozy se apuca sa citeze in discursurile lui marii tenori ai stingii socialiste, precum Léon Blum sau Jean Jaurès. Blum si Jaurès sint la fel de iubiti in cercul stingii cum era Emile Zola printre partizanii capitanului Dreyfus, iar faptul ca un lider politic de dreapta ca Sarkozy isi apropriaza o asemenea mostenire ii ia prin surprindere, ii stupefiaza pe cei care se stiau cu hirtiile ideologice in regula. incep sa se nelinisteasca, gata sa se intrebe cind se va apuca Nicolas Sarkozy sa cinte Internationala, doar asa, ca s-o enerveze pe dna Royal. Pina acum, n-am auzit-o cintind pe dna Royal. Consilierii sai de imagine trebuie ca sint pe cale sa-i compuna un repertoriu adecvat pentru intilnirile electo